Fondator/Editor

Lumea Sportului

„Haide Lăcătuşule, astăzi vrem victorie!”

de Mihai Gheorghiu

    “A fost odată ca niciodată”! Aşa încep mai toate povestirile şi aşa am să încep şi eu povestea ce urmează. Căci despre asta este vorba, o poveste despre adevăraţi eroi ai echipei de fotbal STEAUA București care au făcut pentru o bună bucată de timp să vibreze la un ison inmile a mii de oameni.

Cred că era prin ’83, ‘84, cu puţin timp înainte de a părăsi România. Mă aflam în tribuna I, a fostului stadion 23 August din Bucureşti, asistând la unul dintre eternele derbiuri: STEAUA-DINAMO. Nu am să vă povestesc întreg meciul, nu acesta este scopul prezentului material şi de altfel, sincer să fiu, nici nu-mi mai amintesc cu de-amănuntul cum au decurs lucrurile. Totuşi, unele amintiri din cadrul memorabilei întâlniri mi-au rămas de-a pururea în memorie, dovadă stând în acest sens rândurile de faţă.

Pentru cei care sunt cât de cât cunoscători în ale fotbalului nostru românesc, eternele confruntări dintre Steaua şi Dinamo au stat întotdeauina în centrul atenţiei, stârnind pasiuni care cu greu se puteau ţine sub control. Niciodată aceste două rivale nu au mers în tandem în vederea îndeplinirii vreunui obiectiv anume, întotdeauna fiind direct antagoniste. Două mari cluburi posesoare a celor mai multe performanţe sportive din România la acea vreme. Două echipe de fotbal asemănătoare într-o oarecare măsură şi totuşi atât de diferite. De ce spun asta? În primul rând, trebuie să recunosc, sunt stelist convins de când mă ştiu! Şi, deşi în acestă postură aş putea fi lesne acuzat de subiectivism, îmi place totuşi să cred cu sinceritate în echidistanţa şi obiectivitatea mea.

Nu ştiu cum se tot întâmpla, dar Dinamo se alegea mai întotdeauna cu un plus de puncte în urma întâlnirilor directe cu Steaua. Desigur, generalizez. Nefiind jurnalist la acea vreme, ci doar simplu iubitor al Stelei, şi mai ales datorită trecerii a atâtor ani, amintirile, s-au estompat. Ca să-mi pot întocmi un material precis în acest sens, bazat pe date cronologice precise, ar fi trebuit ca mai întâi să-l contactez pe prietenul şi colegul meu de breaslă, Mircea M. Ionescu! Numai el probabil, acest mare comentator şi istoric al fotbalului nostrum românesc., mi-ar fi putut furniza datele exacte de desfăşurare a meciului în discţie, respectiv; echipele, arbitrii, etc... Oricum, întâmplarea respectivă pe care doresc să v-o povestesc nu necesită o atât de mare precizie în date. Important este că s-a petrecut şi mai ales că totul a fost atât de frumos!

La Steaua în acea vreme nu mai juca deja Marcel Răducanu, acesta rămânând de câtăva vreme în Germania. Plecarea lui, a acestui INEGALABIL magician al jocului cu balonul rotund, a însemnat o mare pierdere pentru Steaua, pentru fotbalul românesc! Din fericire însă, la acel timp, în cadrul echipei mai activau şi alţi fotbalişti de excepţie ca: Iordănescu, Dumitru, Majaru, Balint şi nu în ultimul rând, LĂCĂTUŞ! Eh, Doamne ce fotbal, ce fotbalişti! Dar să revenim la meciul cu pricina. Prima repriză a decurs oarecum normal şi conform aşteptărilor. Pe fondul unui joc de tatonare, cele două echipe, asemenea a doi pugilişti experimentaţi, se contrau reciproc, căutând să speculeze fiecare la rândul lor greşala adversarului și nu s-a marcat deloc.
Repriza a doua, însă, a început deosebit de încrâncenată cu Dinamo în apărare şi Steaua peste ea. La un moment dat la o incursiune fantastică a lui Lăcătuş, Procuroru intervine dur, în stilul lui caracteristic, faultând Fiara în careu şi chiar sub ochii lui N. Rainea. Arbitrul nu vede şi astfel se încing spiritele, atât pe teren cât şi în tribune, unde spectatorii încep să strige cuvinte triviale atât la adresa arbitrilor, dar mai ales a lui Dinu pe care îl taxează dur la fiecare contact cu balonul. Dinu nu mai poate continua şi este schimbat... Meciul continuă sub aceleaşi auspicii, cu incursiuni continue spre poarta dinamovistă şi riposte periculoase ale acestora, materializate prin contraatacuri neaşteptate. Şi totuşi, în pofida acestei dominări autoritare mingia refuza cu stoicism să intre în poarta dinamoviştilor! Şi timpul trece şi parcă mai repede ca niciodată! Golul care parcă plutea în aer avea să vină, totuşi, spre finalul meciului, la o acţiune insistentă şi de toată frumuiseţea a Fiarei !!! Lăcătuş îşi găsise în sfârşit ritmul specific, desenând cu mare artă faze demne de un mare zeu al fotbalului! Mai erau, cred, nu mai mult de 9-10 minute până la încheierea partied. Steaua, întreaga echipă, zburda pur şi simplu lansând numeroase artificii spre careul dinamovist. Majaru, Balint, Iordănescu, Dumitru, etc., îşi pasau ca la carte, încolţind careul supraaglomerat al echipei dinamoviste, o echipă învinsă moral, care nu mai dorea altceva decât finalizarea cât mai rapidă a chinului. Majoritatea paselor îl căutau pe Lăcătuş, Balint, Dumitru, Iordănescu, Lăcătuş! Pasele repetau cu o precizie aproape matematică aceiaşi şi aceiaşi schemă de joc. Tribunele delirau, pur şi simplu, în timp ce cântecul lor de luptă acompania fiecare pasă, fiecare dribling fantastic a acestui mare magician, Marius Lăcătuş! "Moşule, iaca lăcătuşerie!!!”, mă atenţiona exataziat, când şi când, unul dintre spectatori, pe care de altfel nici nu-l cunoşteam. Mai erau câteva minute până la fluierul final! Publicul spectator stelist cânta în delir, toţi în picioare, legănându-se asemenea valurilor şi implorând venirea golului! O mare de oameni, un ocean de suflete care mai credea şi spera cu încredere în victoria echipei lor. Se dorea, se cerea golul victoriei!: “Haiiiidee Lă-că-tu-şu-ulee, aaastăzi vreem viiic-to-riee, haiii-de Lă-că-tuu-şuule adu-ne viictooorie....”

Şi vicoria a venit! Marius Lăcătuş, MARELE simbol al acestei fantastice echipe, STEAUA BUCURŞTI, după un slalom demenţial prin apărarea crispată a dinamoviştilor, a înfipt, în sfârşit, balonul în plasa dinamoviştilor!

A fost frumos...

Marius Lăcătuș (Fiara),

cel mai titrat jucător de fotbal

al echipei STEAUA București