Filozofia Creștină

Pr. prof. univ.Dr.Theodor DAMIAN

11 Februarie 2026

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Credința noastră și răspunsul lui Dumnezeu

Tot ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu
                                                                                          (Luca 18, 27)

Pagină în formare!

      Observăm adesea că în discuțiile pe care le avem cu cei din jur despre Dumnezeu sau despre credință oamenii cer semne. Vorbim despre Dumnezeu ca fiind atotputernic şi despre credință ca virtutea sau darul prin care putem obține totul de la Dumnezeu potrivit făgăduinței Fiului Său: „De aceea, vă spun că toate lucrurile pe care le cereți atunci când vă rugați, să credeți că le-ați și primit și ele vi se vor da” (Marcu 11, 24); de aceea această atitudine a oamenilor care văd în împlinirea rugăciunilor lor semne ale prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor ar putea să pară cel puțin întrucâtva îndreptățită. Este adevărat că şi Sf. Apostoli au cerut semne când Mântuitorul le vorbea uneori despre lucruri mai greu de înțeles. Și tocmai de aceea, pentru că știa prea bine că oamenii vor semne („Alții ca să-L ispitească cereau un semn din cer.” ... „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn” Luca 11, 16; 29), Fiul lui Dumnezeu a făcut atâtea în viețuirea Sa pământească pentru ca învățătura pe care o propovăduia să aibă drept temei, între altele, și semnele și minunile ce le făcea.
      Există însă o problemă cu privire la semne. Nu toți le văd. Cei care le văd, aceia nu cer semne. Iar cei care nu le văd aceia cer. Pare normal. Numai că cei mai mulți dintre cei ce nu văd semnele, nici nu le caută, nu le așteaptă, nu-și manifestă interesul pentru aceasta, într-un cuvânt își țin ochii sufletului închiși. Atunci cum să le vadă? Și tocmai ei le cer. Pentru unii ca aceștia a spus Mântuitorul cuvintele de mustrare: „Dacă n-aș fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea; dar acum, răspuns nu au pentru păcatul lor” (Ioan, 15, 24). Deci cel credincios nu numai că vede semnele, dar el le caută, le așteaptă, este pururea în stare de veghe, este atent, treaz, sensibil, receptiv, pe când cel necredincios care cere semne și care își ține totuși ochii sufletului închişi, acesta face din atitudinea sa o provocare, o blasfemie. Pentru asemenea oameni Mântuitorul exclamă cu tristețe că ochii au și nu văd (Matei 13, 14-15, Marcu 8, 18).
      Dumnezeu face semne și azi, așa cum în întreaga istorie a omenirii a făcut întotdeauna. Și nu doar semne cifrate, simbolice, indirecte, ci chiar intervenții directe, desigur, ca semne ale prezenței și dragostei Sale.
      Privind aceste lucruri cu atenție observăm că există două feluri de intervenții ale lui Dumnezeu în viața omului: la inițiativa lui Dumnezeu şi la cererea sau rugămintea omului. Trebuie să subliniez aici importanța celui de-al doilea fel de intervenție a lui Dumnezeu în lume, cea făcută la cererea omului. Viața omului este ca o tablă de șah. Numai că pe tablă piesele sunt mutate de altcineva în direcții prestabilite după legile jocului, în timp ce în viață piesele sunt oamenii care nu mai sunt mutați de alții, ci, înzestrați cu rațiune, conștiință şi voință liberă, se mută pe ei înșiși, se deplasează ei înșiși acolo unde voiesc, unde socotesc că este necesar. Și bineînțeles că, dincolo de toate acestea, Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, al omului și al vieții, patronează nevăzut întreaga desfășurare a vieții tuturor oamenilor, însă nedesfiinţând libertatea acestora, ci doar când este cazul în diferite chipuri, sfătuindu-i, îndemnându-i asupra căii de urmat.
     Aşadar în viaţă mișcările se fac uneori într-o anumită ordine, alteori haotic, ele se influențează reciproc, se încrucișează, au loc interferențe, intercondiționări, etc. Dar cea mai mare diferență dintre jocul de șah şi şahul vieții constă în faptul că în timp ce în joc trebuie să existe un singur câștigător şi spre aceasta se tinde, în viață, învățătura creștină ne arată că toți oamenii trebuie să fie câștigători.
     Ceea ce este interesant este faptul că cel ce vrea să câștige singur va pierde în mod sigur, iar cel ce va evolua în detrimentul aproapelui său, va pierde, fără îndoială; cel ce va încerca să trișeze, să înșele, de asemenea, va pierde şi știm pentru ce; ne spune Sf. Ap. Pavel: „Pentru că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul unui singur om, ci Dumnezeul tuturor, de aceea și Sf. Părinți și mai ales Sf. Ioan Gură de Aur, învață că „nu se poate mântui cel ce n-a lucrat nimic pentru mântuirea aproapelui său.”
      De aici se desprinde valoarea învățăturii despre dragostea creștină şi unitatea tuturor în Hristos și în Biserică, despre necesitatea unității întregii lumi și a întregii creații, despre necesitatea de a deschide larg porțile Bisericii, de a extinde frontierele acesteia, în așa fel ca întreaga lume să intre și să devină Biserică. În acest sens spuneau şi Sf. Părinţi că Dumnezeu a creat lumea în vederea Bisericii. Și aceasta prin harul lui Dumnezeu care dorește acest lucru, dar și prin contribuția concretă, efectivă a noastră.

     De aceea se cere ca fiecare din noi să lucreze cu stăruință, acum și aici, nu amănând lucrarea sa, nu lăsând-o din diferite motive - nici unul nu e justificat în acest caz – pe seama altora. Se cere o participare activă la această operă mântuitoare; şi acolo unde într-adevăr omul a făcut tot ce este posibil într-o situație dată și lucrurile nu sunt satisfăcătoare, acolo știm că în urma rugăciunii întemeiate pe credință și dreaptă lucrare, Dumnezeu intervine.

     Deci aceasta reținem în contextul acestor reflecții, că Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu îndepărtat, ascuns, abstract, care și-a abandonat creația, ci un Dumnezeu viu, atent, iubitor, care așteaptă ca noi să ne întoarcem acasă, adică în Împărăția Sa. Dar cum nimeni nu se mântuiește singur ci cu ceilalți împreună este posibil ca lucrarea și avansarea pe calea Împărăției să fie mai dificilă, mai anevoioasă. Și tocmai de aceea, Dumnezeu ajută, intervine, când, după ce am epuizat toate resursele proprii pentru realizarea unui lucru de folos, mântuitor, cerem cu credință ajutorul Său. Și pentru aceasta avem o garanție, un îndemn deosebit de încurajator care ne stimulează în avansarea noastră pe calea mântuirii: „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân întru voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 7), pentru că, ne încredințează din nou Mântuitorul, „Tot ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).